Pregătiri de Paşte

Mie îmi place mult să văd forfota pregătirilor, să vezi casele oamenilor, să stai de vorbă cu ei, să le asculți poveştile, să asiști la pregătirea delicateselor – de la înroşitul ouălor, până la frământatul cozonacilor şi a aluatului de pâine -, la coacerea lor în cuptor, la tăierea mielului; îmi place să văd mămăliga aburindă, joaca copiilor şi văruitul caselor, copacilor şi multe altele…anul acesta satul a întinerit, observați!?

Paștele copilăriei mele era fără iepurași de ciocolată, de pluș sau din leduri și fără ouă împodobite cu abțibilduri sclipicioase (dar despre cum marketologii iscusiți au reușit în doar cîțiva ani să ne pună un iepure pe masă în loc de jertfa lui Hristos, o să discutăm în următorul articol).

Pregătirile începeau cu mult timp înainte, odată cu Postul mare: se scoteau toate covoarele din casă, se văruiau pereții înnegriți peste iarnă de funiginea din sobe, se aeriseau toate lucrurile din șifoniere și din lăzi. Nu ne făceam planuri pentru vacanțe, acest cuvânt nu exista în vocabularul bunicilor noștri iar singurele dăți când se îndepărtau de casă pentru mai multe zile erau acelea când mergeau la spital, anchilozați de reumatisme sau de boli. Și-apoi, primăvara, înainte de Paște, era multă treabă în curte: începeau săpatul și semănatul în grădină, cloștile scoteau pui…

Știam că se apropia marea sărbătoare când mama ne punea să văruim pomii din fața casei. Aliniați, cu “șosete” albe, merii, perii și caișii înfloriți anunțau vestea cea mare, printre zambile, lalele și narcise.

Toată perioada pregătirilor era simțită de noi, copiii, ca o corvoadă: eram sătui de mâncarea de post și abia așteptam să dispară din circulație oalele cu borș de zarzavaturi, varza și mâncarea de cartofi.

Săptămâna mare era cea mai obositoare dar și cea mai frumoasă: tata aducea brânza și carnea de miel cumpărată de la cioban, mama făcea cozonacii și vopsea ouăle, care erau în special roșii, conform tradiției. Noi, cei mici, vopseam ouăle cu model: luam un ciorap de damă, în care puneam câte un ou, o frunză de pătrunjel sau de leuștean și scufundam totul în vopsea…numită ”coji de ceapă”.

Făcutul cozonacilor era ca o loterie în mahala: nu se știa niciodată rezultatul. În fiecare an apărea câte o nouă rețetă, de la vreo gospodină care le știa pe toate. Era suficient însă ca făina să fi tras un pic de umezeală pentru ca rezultatul să nu fie întotdeauna pe măsura așteptărilor. Se făcea cald în casă, se punea făina într-un lighean mare, ținut special pentru astfel de ocazii, se pregătea aluatul care era frământat cât era ziua de mare, coca dospită se împletea cu umplutura apoi se punea totul în forme. Noi, copiii, aveam cozonăceii noștri, mici și rotunzi, puși în căni de bucătărie. Se dădea foc la cuptorul mare, în magazie. Așteptam cu emoții rezultatul, să vedem dacă au crescut sau nu, dacă sunt copți și suficient de pufoși. După ce se răceau, mama îi ducea în casa mare, îi punea pe masă, pe o coală albă de hârtie. Toată casa se impregna cu miros de cozonaci, care e și mirosul Paștelui din amintirea mea. Nu puteam să mâncăm din ei până în ziua de Paște, pentru că “era păcat”. Posteam, împreună cu cei mari…doar că eram copii, nu mai rezistam noi la toate mirosmele din casă mare.

Și cum fără Denii!?… ne plăcea tare, merita să rezistăm oricărei tentații. Plecam de acasă și ne adunam în grupuri mari, în special băieți și fete, pe înserate, și umpleam ulițele de povești. La biserică găseam scuza căldurii dinăuntru și a fumului de lumânări, pentru a rămâne afară, unde ne fugăream când eram mici. Cel mai așteptat moment era acela în care se înconjura biserica; dar ne distram copios când vedeam cum, pe întuneric, se mai împiedica vreo băbuță.

Sâmbăta, mama pregătea bucatele pe care le băga la cuptor. În tot acest timp, noi salivam pe lângă ea, într-un extraordinar exercițiu de așteptare și autoeducare, de renunțare și sacrificiu în vederea unei recompense mai mari. Ne pregăteam toți, după puteri, să întâmpinăm învierea lui Isus. Poate de aceea Paștele e pentru mine o sărbătoare atât de importantă, pentru că e sărbătoarea întoarcerii la viață, după suferințe și așteptări.

După ce pregătirile erau la final, mergeam la biserică, la Înviere, ca să luăm lumină. Ajungeam acasă la 3 sau la 4 dimineața și la ora aia, oricât de târziu ar fi fost, ne așezam la masă plină cu bunătăți, după ce ne spălam cu apă din cana unde pusesem un ou roșu și luam o bucată de anafură. În ziua de Paște ne trezeam devreme, ne îmbrăcam cu hăinuțe și încălțăminte noi și plecam, împreună cu alți copii, cu “Hristos a Înviat”, un fel de colind cu care mergeam pe la casele oamenilor ca să îi anunțăm vestea cea mare. Ei ne răsplăteau cu cozonac și cu ouă roșii sau cu bănuți.

Între timp, tradițiile și oamenii de atunci încetul cu încetul dispar, ulițele se golesc. În magazine, la oraș, au apărut cozonacii mari si pufoși, iepurașii și ouăle cu surprize. Doar Paștele din amintirile mele a rămas la fel, cu ouă roșii și miros de cozonaci din casa mare.

Cu respect, un om!