Martie, 1992. Începutul războiului
După mai multe săptămâni de liniște relativă, în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, gardiștii și cazacii atacă sediul comisariatului de poliție din Dubăsari, ultimul comisariat aflat încă sub controlul Chișinăului. 34 de persoane care se refugiaseă în interiorul comisariatului au fost dezarmate și luate prizonieri.
Autoritățile și poliștii din Dubăsari și localitățile vecine care au reușit să scape se retrag la Cocieri, localitate care devine un centru de rezistență în lupa contra separataștilor de la Tiraspol. În seara aceleeași zile, 2 martie, un detașament al poliției cu destinație specială de la Chișinău trece Nistrul pe gheață pentru a le veni în ajutorul celor refugiați la Cocieri. Gardiștii și cazacii atacă satul Cocieri, dar sunt respinși.
În primele zile ale lunii martie 1992 forțele transistrene pătrund în satul Coșnița, altă localitate din raionul Dubăsari, atacând cei 15 polițiști moldoveni care, la rândul lor, deschid focul, reușind să respingă atacul. La 13 martie 1992 gardiștii atacă din nou Coșnița, ucigând un polișist și rănind mai mulți. La 14 martie 1992 forțele transistrene aruncă în aer podurile peste Nistru de la Vadul lui Vodă și de la Dubăsari. Trupele moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrând 15 morți. În timpul noptii sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete. Luptele continuă pe tot parcursul lunii martie.
Aprilie, 1992. Ultimatum rusesc
La 1 aprilie 1992 poliția moldovenească încearcă să elibereze orașul Tighina, controlat de secesioniști. La 2 aprilie 1992, comandantul Armatei a 14-a a Rusiei, generalul Iurie Netkaciov, adresează un ultimatum președintelui Mircea Snegur, cerându-i ca forțele moldovenești să se îndeparteze la 15 km de Tighina. Pe durata lunii aprilie vor avea loc atacuri în zonele Tighina, Pohreba – Cocieri, Coșnița – Doroțkaia, Pohreba – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Misovca, Bâcioc, Chițcani. Trupele moldovene sunt atacate cu aruncătoare de mine și rachete. Mine și rachete sunt lansate și asupra localităților, a populației civile, a barajelor, releelor de televiziune, posturilor de radio. Sunt minate și bombardate drumurile. La 5 aprilie, 1992, în orașul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapele ale Federatiei Ruse.
La 6 aprilie 1992 are loc o reuniune a miniștrilor de externe care adoptă o declarație în care ce se pronunță împotriva implicării în conflict a Armatei a 14-a și pentru menținerea ordinii de drept de către autoritățile moldovenești pe tot teritoriul Republicii Moldova.
Mai 1992. Rusia intervine în război
La 4 mai 1992, la Gura Bâcului este semnat un acord privind retragerea forțelor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii aruncă în aer podul de peste Nistru din apropierea localității. În zilele următoare au loc atacuri la Cocieri, Coșnița, Gura Bâcului, Drăgălina, Dubăsari-Pod, Roghi.
Criza se aprofundează după ce generalul Netkaciov primește ordin de la Moscova să pregătească de luptă unitățile Armatei a 14-a. Unități de tancuri și artilerie rusești părăsesc garnizoana Tiraspol, se îndreaptă spre Dubăsari și se alătură trupelor separatiste. Sunt atacate localitățile Coșnița, Cocieri, Corjova, Holercani, Molovata, Ustia, Zolonceni în raionul Dubăsari. Au loc atacuri violente până pe 26 mai. Trupele moldovenești, în general, rezistă atacului.
Iunie 1992. Bătălia pentru Tighina
În pofida ezitărilor Chișinăului, cele mai sângeroase lupte de pe întreaga durată a războiului au loc în iunie, în special la Tighina. În dimineața zilei de 20 iunie, orașul era în cea mai mare parte sub controlul trupelor moldovene. Tancuri ale Armatei a 14-a încearcă să forțeze podul dinspre Tiraspol spre Tighina, dar sunt oprite de forțele moldovene. Timp de două zile, asupra Tighinei se trage cu armament greu. Concomitent sunt atacate localitățile Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Peste 200 de combatanți moldoveni și-au pierdut viața în luptele pentru acest oraș, iar alți 300 au fost răniți.
Iulie, 1992. Sfârșitul războiului
Războiul s-a încheiat oficial pe 21 iulie 1992 când președinții Rusiei, Boris Elțin, și al Republicii Moldova, Mircea Snegur, au semnat la Moscova acordul de încetare a focului.
Astăzi, după 32 de ani dela războiul din 1992, Republica Moldova nu deține niciun control asupra regiunii separatiste transnistrene care continua să se declare stat independent. Doar câteva localități din stânga Nistrului, printre care și Coșnița și Cocieri, se mai supun Chișinăului. Pe lângă forțele armate transnistrene, în regiune se mai află aproximativ 1 500 de militari ruși și un impunător arsenal de armament și muniții, în localitatea Cobasna, rămas încă din perioada sovietică.
Mai jos puteți vizualiza o galerie foto inedită păstrată de familia Colonelului în rezervă, Anatolie Caraman.
Comentarii